Interviu cu părintele protosinghel TEOFAN POPESCU, de la Catedrala Mitropolitană din Iași
Era
mereu învelit în lumină.
O lumină
care iradia din pletele albe ca neaua, din glasul blând și,
mai ales, din adâncul făpturii
sale. Zâmbea mereu. Tot așa:
un zâmbet tivit cu o lumină
veșnic
nestinsă.
A
fost pictor de vocație,
a zugrăvit
biserici în țară
și
în străinătate,
un artist al penelului de care se va vorbi și
peste o sută
de ani. Dar poporul nu l-a reținut
așa.
Pentru miile de oameni care se înghesuiau la rând, ceasuri în
șir,
până
dincolo de miezul nopții,
așteptând
spovedania, părintele
Sofian Boghiu a fost, pur și
simpu, Duhovnicul. Poate că
tocmai de aceea a și
fost supranumit Apostolul Bucureștilor.
Pentru că
oamenii erau atrași
la credință
prin dânsul ca de un magnet duhovnicesc: smerit, prea
bun, prea blând față
de lumea în care a propovăduit
lumea comunismului sălbatic
și
a tranziției
cenușii.
Părintele
Sofian întrupa tot ceea ce poporul și-ar
fi dorit de la biserică
și
slujitorii ei
un ideal de sfințenie.
Și
totuși,
s-a scris așa
de puțin
despre el în acești
optsprezece ani de când a urcat la ceruri… Tocmai de
aceea, am încercat să
îi evocăm
memoria, cu ajutorul unuia dintre cei mai apropiați
ucenici ai săi
părintele
Teofan Popescu, fost președinte
al ASCOR. Părintele
Teofan este și
coordonatorul unuia dintre cele mai prețuite
volume despre părintele
Sofian Boghiu, ajuns, între timp, la a treia ediție
„Părintele
Sofian
Smerenia și
dragostea, însușirile
trăirii
ortodoxe”. După
terminarea studiilor, părintele
Teofan a ales liniștea
mânăstirii,
intrând ca monah la Putna. În prezent, slujește
la Catedrala Mitropolitană
din Iași.
Părinte Teofan, aş fi dorit să vă întreb, pentru început, cum l-aţi cunoscut pe părintele Sofian Boghiu. Aţi fost, multă vreme, preşedinte al Asociației studenților creștini din România, care a colorat într-un fel aparte, peisajul spiritual postdecembrist.
Am început să
mă
spovedesc la părintele
Sofian imediat după
căderea
regimului comunist. Ca mulţi
alţi
tineri din generaţia
mea, căutam
un sens religios al vieții,
mai ales după
perioada aceea, când fusese interzisă
credinţa
şi,
prin darul lui Dumnezeu, am ajuns la părintele
Sofian. Aceşti
11 ani în care m-am spovedit la sfinţia-sa
au fost o experienţă
extraordinară.
Părintele
avea puterea duhovnicească
de a transmite un duh, o lumină,
un sens, dânsul rămânând
în umbră,
vorbind prin alţii.
Părintele
era un om foarte liber în interior, tocmai fiindcă
trăia
în profunzime adevărata
credință
ortodoxă.
Era foarte liber și
transmitea această
bucurie a libertății
în Duhul Sfânt. Mi-e foarte greu să
descriu în cuvinte, dar asta am simțit.
Grupul acela de tineri care eram în ASCOR Bucureşti
am fost foarte mult influenţaţi
de părintele
Sofian, fără
ca sfinţia-sa
să-şi
propună
și
fără
ca noi să
ne dăm
seama. Abia după
mulți
ani, am realizat cât de puternică
a fost influența
duhovnicească
a părintelui.
Oameni ca părintele
Sofian sunt de fapt foarte rari, sunt niște
uriași
ai trăirii
în Duhul Sfânt și
trebuie să
ne orientăm
după
ei, să-i
căutăm,
dacă
vrem să
ne împlinim sufletește
cu adevărat.
Și cum ați ajuns la acest volum, „Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe” dedicat părintelui Sofian Boghiu?
Eu am vrut să
îl invit pe părintele
Sofian să
vină
să
vorbească
în mijlocul tinerilor. A acceptat doar de două
ori. Accepta cu mare greutate să
vorbească
în public. În cele din urmă,
a fost de acord să
realizez și
două
interviuri video cu sfinția-sa.
Spre sfârșitul
vieții,
în ultimii ani, mă
tot gândeam ce bine ar fi să
facem o carte cu dânsul. Nu știu,
poate mi-a citit părintele
gândurile, dar el a fost cel care mi-a spus, fără
ca să-i
propun eu: „Fă
o carte în care să
aduni cuvintele pe care le-am adresat tinerilor în anii
‘90”. M-am bucurat foarte mult și
a fost o experiență
extraordinară.
De fapt, frumusețea
acestei cărți
sunt tocmai dialogurile dintre tineri și
părintele
Sofian, dialoguri care sunt foarte vii. Părintele
are răspunsuri,
nu doar la problemele duhovnicești,
are răspunsuri
și
la diverse alte probleme cu care se confruntă
societatea contemporană,
însă
toate spuse în duhul acesta al ortodoxiei profunde, de care avem
atât de mare nevoie astăzi.
Această
trăire
în duhul ortodoxiei ne-a ținut
pe noi, pe români, de-a lungul istoriei.
Părintele Sofian a fost un exponent strălucit al intelectualității epocii interbelice. Absolvise două facultăți, Arte Frumoase și Teologie, fusese membru al Rugului Aprins, un mare duhovnic și, totodată, un strălucit pictor. Cum v-a influențat această complexitate excepțională a părintelui?
La părintele
Sofian a contat foarte mult participarea la fenomenul Rugul
Aprins, care ştim
că
a fost activ, în principal, între 1945 şi
1948. La aceste conferinţe
duhovniceşti
participau şi
mari intelectuali din Bucureşti,
deschişi
pentru problemele credinţei,
figuri importante ale culturii române, foarte cunoscute
Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Ion Marin Sadoveanu,
Anton Dumitriu, Paul Constantinescu și
alții.
Centrul duhovnicesc al acestor întâlniri era practicarea și
prezentarea istorică
a rugăciunii
inimii, precum şi
explicarea în sens profund duhovnicesc a Sfintei Liturghii. Deci,
dânsul a avut acces, prin Rugul Aprins, la tot ce a produs mai bun,
mai spiritual, cultura interbelică
din România. Dar cel mai important este faptul că,
prin Rugul Aprins, părintele
Sofian a ajuns la părintele
Ioan Culîghin. Celor care ne spovedeam la dânsul ne spunea că,
până
să-l
întâlnească
pe părintele
Culîghin, care fugise de sovietici, din Rusia în România, el nu
mai văzuse
un om care să
practice, într-adevăr,
rugăciunea
inimii încontinuu, zi şi
noapte, iar acest exemplu l-a ajutat foarte mult în
sporirea duhovnicească.
Părintele Sofian povestea că Ioan Culîghin dormea, uneori, la el în chilie, atunci când venea la Mânăstirea Antim, şi atât de mult plângea în timpul nopţii, la rugăciune, încât îmbiba un prosop cu lacrimi.
Și
părintele
Sofian a avut acest dar al lacrimilor. Cineva povestea cum,
odată,
la Antim, părintele
a fost întrebat ceva despre Maica Domnului, iar sfinția-sa
a început să
plângă,
atunci când a zis că
în cealaltă
viață
ne vom întâlni cu Născătoarea
de Dumnezeu. Și
atunci au început să
plângă
cu el toţi
credincioşii
din biserică.
Cineva care a fost prezent la aceea întâmplare spunea că,
în acele momente, se simțea
cu o foarte mare intensitate prezența
harului. Acesta era părintele
Sofian. Transmitea un har, un duh, o lumină.
Nu ştiu,
mie mi se pare extraordinară
această
putere a lui, mai ales că
eu în continuare simt această
putere, uneori, şi
nu sunt singurul care mărturiseşte
lucrul acesta. Eu sunt convins că
astfel de oameni, ca părintele,
ne-au ţinut
pe noi, românii, în istorie; fie ei clerici, fie mireni, oameni
care au trăit
în profunzime smerenia, dragostea, rugăciunea
lui Iisus, oameni poate mai puţin
vizibili, dar Dumnezeu a ţinut
acest neam pentru rugăciunile
lor.
Părintele Sofian Boghiu a fost supranumit „Apostolul Bucureştilor”, recunoaștere pe care el încerca să o evite. De ce a fost numit aşa?
În primul rând, pentru că
se spovedeau foarte mulţi
bucureșteni
la el. Săracul
părinte,
stătea
chiar şi
până
la 2-3 dimineața
şi
spovedea. Pentru a treia ediţie
a cărții,
am strâns mai multe mărturii
despre dânsul. Vreau să
vă
citez una dintre ele, foarte scurtă,
care se referă
chiar la această
râvnă
a dânsului, în scaunul spovedaniei: „Părintele
Sofian stătea
până
dimineaţa
la spovedit şi
nu alunga pe niciunul. Ne spunea: «Eu stau aici liniştit,
dar voi cum o să
mai ajungeţi
acasă?»
Şi
nu ne lăsa
pe niciunul nespovedit. Tare bun era! Te încălzea
ca soarele, îl simţeai
că
are o milă
imensă
faţă
de toţi.
Oricât de chinuit erai, prezenţa
lui te liniştea
imediat”. Iată
de ce a fost numit Apostolul Bucureştilor!
Părerea
mea e că
viaţa
duhovnicească
din Bucureştii
anilor ‘90 a fost foarte mult influenţată
de dânsul, fără
ca să
ne dăm
seama îndeajuns, la vremea respectivă.
Un alt mare preot al timpului de atunci, părintele Constantin Galeriu, spunea despre părintele Sofian că este un „înger în trup”.
Părintele
Sofian avea unele sclipiri extraordinare în care, într-adevăr,
se vedea pecetea aceasta a trăirii
autentice întru Duhul Sfânt. Să
vă
citez dintr-un text inedit, care apare acum pentru prima dată
în această
ediţie,
un cuvânt pe care l-a adresat unui grup de studenţi
în 1993, în care vorbeşte
despre rugăciunea
inimii. Spune aşa:
„Nu lăsa
să-ţi
fugă
mintea în toate părţile.
Roagă-te
cu «Doamne Iisuse» şi,
încet-încet, se va face un vad, o cărare
de lumină
între minte şi
inimă
şi
vei simţi
această
mare pace şi
bucurie lăuntrică.
Folosul acestei rugăciuni
este cu adevărat
foarte mare; se grupează
în jurul fiinţei
celui care se roagă
tot acest cosmos care ne înconjoară,
iar credinciosul priveşte
în jurul lui cu bunătate,
cu linişte,
cu dragoste. Practicaţi-o
şi
veţi
simţi
folosul ei. Să
dea Dumnezeu ca ţara
întreagă
să
fie un rug aprins de rugăciune”.
sursa: Formula AS