Pentru reglementarea dezarmării postbelice, Organizaţia Naţiunilor Unite a iniţiat, prin Adunarea Generală, în 1952, rezoluţia 502 (VI) din 11 ianuarie 1952 care a dus la crearea Comisiei pentru Dezarmare a Naţiunilor Unite, în subordinea Consiliului de Securitate, care primea mandatul de pregătire a propunerilor pentru un tratat de reglementare, limitare şi reducere echilibrată a tuturor forţelor armate şi a tuturor armamentelor, inclusiv eliminarea tuturor armelor de distrugere în masă.
S-a întrunit, ocazional, după 1959. Începând cu anul 1960, negocierile pentru dezarmare s-au desfăşurat în cadrul a numeroase organisme, începând cu Comitetul de dezarmare a celor zece naţiuni. Acest organism a devenit, în 1962, Comitetul de dezarmare a celor 18 naţiuni, ulterior, în 1969 Conferinţa Comitetului pentru Dezarmare şi în 1978 Conferinţa Dezarmării, potrivit https://www.un.org.
În 1978, cu prilejul primei sesiuni speciale a Adunării Generale dedicate problemei dezarmării a fost instituită Comisia Dezarmării, organ subsidiar al Adunării, compus din toate statele membre ale Naţiunilor Unite. A fost creat similar unui organism consultativ, cu sarcini de evaluare şi propunere a recomandărilor asupra a numeroase problematici în domeniul dezarmării şi pentru punerea în aplicare a numeroase decizii relevante şi recomandări ale sesiunii speciale. Anual, prezintă raportul către Adunarea Generală.
În acord cu principiile sale de funcţionare, Comisia Dezarmării se concentrează asupra unor chestiuni de pe agenda fiecărei sesiuni. În 1989, s-a hotărât ca agenda de discuţii să fie limitată la patru chestiuni. Din 1993, a gestionat, în practică, două sau trei problematici, fiecare dintre acestea fiind luate în considerare pentru următorii trei ani. În anul 1998, prin decizia 52/492, Adunarea Generală a decis faptul că agenda Comisiei, până în orizontul anului 2000, să cuprindă două chestiuni importante din întregul spectru al problemelor dedicate dezarmării, din care una să fie dedicată dezarmării nucleare.
Comisia Dezarmării se reuneşte timp de trei săptămâni în fiecare an, la nivelul sesiunilor plenare şi a grupurilor de lucru, numărul acestora din urmă fiind direct proporţional cu numărul problemelor fundamentale aflate pe agenda de discuţii. Preşedinţia Comisiei este asigurată prin rotaţie de fiecare din cele cinci grupuri geografice şi de grupurile de lucru.
De-a lungul anilor, Comisia Dezarmării a formulat principii bazate pe consens, reglementări şi recomandări asupra a numeroase tematici, care au fost avansate de Adunarea Generală. Din 1999 şi până în 2017, Comisia nu a reuşit să ajungă la un acord asupra vreunei chestiuni importante. În 2017, s-a reuşit adoptarea, prin consens, a recomandărilor privind ”Măsurile de coagulare a încrederii practice în domeniul armelor convenţionale”.
Comisia Dezarmării este sprijinită consistent de Biroul pentru Chestiuni ale Dezarmării şi la nivel tehnic de Departamentul pentru Probleme şi Servicii de Conferinţă al Adunării Generale al Naţiunilor Unite. AGERPRES/(Documentare – Liviu Tatu, editor: Cristian Anghelache, editor online: Adrian Dãdârlat)
sursa: AGERPRES